" Cer inapoi cu disperare tot ceea ce-am respins la tine, caci m-ai facut sa descopar ceea ce-mi lipsea." "Cu ce sa incep? Am atatea lucruri sa-ti spun, sa le urlu, sa le repet la nesfarsit ca sa ti le indes in urechi, incat ar trebui sa vorbesc zile-n sir. Dar cele mai tainice, cele ingropate sub straturi groase de tacere si orbire, cele mai zavorate in adancul neintelegerii, cele mai strivite de spaima si totusi gata sa dea pe dinafara intr-o revarsare angoasa _ n-au vazut niciodata lumina zilei. Si tocmai pe acestea trebuie sa le fac sa iasa si sa se rosteasca, fara ca vorbele sa fie slefuite, potrivite, insiruite-n fraze. E vorba de viata noastra..."
Asa incepe un capitol din cartea "Vorbeste-mi ... am atatea sa-ti spun" - Jacques Salome.
Mi se pare interesant... oare cati dintre noi reusim sa vorbim deschis? sa spunem cu adevarat ceea ce gandim? Oare cate ganduri, cuvinte raman nerostite din cauza ca ne e teama de cum ar reactiona celalalt... oare cati renuntam la visele noastre ca sa nu para prea copilaresti... si le tinem acolo ascunse fara ca macar sa le rostim?
Ne construim pe noi ca oameni - ca personalitati distincte prin alimentarea eului cu ganduri pozitive si o imagine pozitiva despre noi. Trebuie sa putem trece dincolo de teama de a fi judecati sau de teama de a rani , suntem datori fata de noi insine sa trecem si dincolo de tacerile si temerile noastre.
" Sa nu ti socoteala necazurilor, ci mai curand bucuriilor, a placerilor, a elanurilor, sa le lasi sa curga, sa se nasca, sa explodexe."
