Iubim... si afirmam ca dorim tot ce e mai bine pentru persoanele pe care le iubim dar oare cat la suta chiar vrem binele asta de care vorbim? Cred ca pana la urma fiecare e pentru el pe lumea asta, fiecare isi vrea binele lui... nu conteaza copiii, nepotiii, parintiii. E singura concluzie la care pot ajunge - "e mai importanta persoana mea decat ceilalti". Sunt putini oameni pentru care conteaza ceilalti sau cel putin eu in viata mea nu am intalnit prea multi ... Candva demult cineva mi-a spus ca totul se discuta - adevarat - totul se discuta dar sa ai si cu cine. Trist este ca exista printre noi oameni pentru care mai important e confortul personal decat 5 minute langa persoanele pe care afirma ca le iubeste.
E atat de firava si subtire ata de borangic care ne uneste si ne leaga... de ce sa ii indepartam pe cei iubiti doar din niste motive marunte si fara nici un rost?
Imi imaginam candva ca viata e o sarbatoare continua in care toti se bucura ... in mintea mea relatia dintre generatii ar trebui sa se bazeze pe respect reciproc din pacate se pare ca respectul trebuie sa vina doar din partea celor tineri- copii, cei mai in varsta - parinti, ei au intotdeauna dreptate, ei stiu intotdeauna ce e bine si nu trebuie sa te respecte pe tine ca copil ca tu esti mic si prostut. Am visat intotdeauna o relatie fireasca de respect, incredere si iubire. Sunt mama si fetele mele sunt tot ce am mai scump pe lume, nu stiu cum voi gandi la 50-60 de ani insa traiesc cu speranta ca voi ajunge sa am relatia pe care am visat-o, o visez inca, cu copiii si nepotii. Sper sa stiu sa ma bucur de fiecare clipa pe care o pot petrece alaturi de persoanele dragi si sa le pretuiesc asa cum florile pretuiesc caldura soarelui.
Mi-am dorit dintotdeauna o familie, copiii ... mi-am imaginat mereu duminici petrecute in familie- ma refer la familia extinsa- unde bunicii nu stiu ce sa le faca nepotilor, ii tin pe genunchi si le spun povesti, ii alinta si totul e atat de cald si placut - insa pentru toatea astea trebuie sa existe acel respect reciproc... Este nevoie ca fiecare sa stie care e rolul lui in familia respectiva si sa nu isi depaseasca atributiile. Este important pentru un copil echilibrul si intelegerea intre adulti. Daca mama spune ca nu e voie atunci nu e voie, nu trece nimeni peste acest cuvant. Cred ca ar trebui scrise ceva carti cu sfaturi si pentru cum sa te porti cand treci de la statutul de parinte la cel de bunic. Desi nu cred ca le-ar urma cineva...dar poate ca totusi nu ar strica. Am observat in familia mea (extinsa) bineinteles ca atunci cand sfaturile vin din afara sunt urmate mai cu usurinta, decat daca e spus de cineva mai mic ca varsta. Poate ca eu sunt de vina... poate ca nu stiu eu sa ma fac ascultata.... immmm......... nu m-am gandit pana acum la asta! Oare sunt atat de adsurda sau oare cer chiar imposibilul? Am crezut la un moment dat ca totul - relatia mea cu parinti , relatia mea cu socri - a intrat pe fagasul care trebuie si au inteles ca acum eu sunt parinte - mama si ei sunt bunicii fetelor mele. Am crezut ca e important sa petreaca timp cu nepoatele mai ales ca altele nu au, dar se pare ca m-am inselat... Mi se intampla destul de des sa ma insel in privinta lor, si asta pentru ca de fiecare data cand avem ocazia sa ne vedem sper sa fie mai bine, sper ca au realizat ca atat eu cat si iubitul meu sot nu suntem chiar atat de nestiutori. Nu stim totul si nici nu pretindem ca am sti totul, dar cand vine vorba de fetele noastre incercam sa facem tot ce e mai bine pentru ele. Nu suport sa le vad ca plang, sunt fetele mele si am incercat ca tot ceea ce facem noi toti patru sa facem de comun acord, sa nu existe suparari. Daca acum nu se poate face un anumit lucru il vom face cand se poate in functie de timp si de ce este vorba, daca e adecvat varstei ... dar atunci cand spunem ca facem un lucru ne tinem de cuvant, nu i-am spus niciodata lui Noemy ca mergem in parc, si sa nu mergem. Este un lucru esential din punctul nostru de vedere sa te ti de cuvant atunci cand spui ceva.
Oare gresesc? Gresesc ca nu vreau sa le vad plangand? Gresesc ca pentru mine ele sunt universul intreg? Ma doare enorm atunci cand le vad cat de mult isi doresc prezenta bunicilor in preajma si pentru acestia orice altceva e mai important. Ma doare cand o vad dezamagita pe Noemy... e atat de fericita cand ii spun ca vor veni in vizita, si ii asteapta cu sufletul la gura... de cum se trezeste dimineata spune " azi buca vine asa e mami" cum poti sa treci peste sufletul unui copil si sa nu te doara? Ce daca a plans "lasa ca i-a trecut acum", vorbele astea au fost ca un cutit incins in inima mea. Nu vreau sa judec pe nimeni, fiecare primeste atat cat merita, dar din pacate copiii nu au nici o vina si nu merita sa li se intoarca spatele la iubire... iubirea lor e atat de pura... cum sa calci in picioare o astfel de iubire? E relatia lor cu nepoatele, dar ma doare sufletul pentru ca sunt fetele mele, si din pacate stiu si eu cum e sa iti doresti atentia bunicilor si sa nu o primesti, am sperat ca fetele mele nu vor simti asa ceva. E dureros ....
Spuneti-mi!!! Gresesc???
Din punctul meu de vedere nu greşeşti deloc. În aceeaşi situaţie sunt şi eu. Cu diferenţa că Alexia încă nu conştientizează... are doar 8 luni şi jumătate. Dar de nenumărate ori cd i-am chemat pe ai mei să mă ajute, au zis că vin la ora X şi să m-am trezit că au ajuns cu 4-5 ore întârziere. Sau să le zic că neapărat în ziua X să fie la mine şi să spună că nu pot pt că trebuie să meargă la nenea Y. În ceea ce o priveşte pe soacra mea, ea locuieşte în celălalt capăt al oraşului şi vine fff rar la noi. Dar atunci cd a zis că vine,vine. Dar nu lipsesc sfaturile ei înţelepte, de cele mai multe ori dorind să şi le impună.
RăspundețiȘtergere