Devenim mame la un moment dat in viata... dar nimeni nu ne pregateste pentru aceasta meserie. Nu ne spune nimeni ca e un job de 24 din 24 de ore pentru tot restul vietii. Nu stim de fapt ce inseamna asta nici cand devenim mame... Oare ne ridicam la nivelul asteptarilor?
Sunt eu o mama buna oare?
Faptul ca as face orice pentru copilul meu, ca mi-as da chiar si viata ma face o mama buna?
Nu cred... stiu eu oare ce inseamna o educatie buna?? Am idee cum as vrea sa se poarte in viitor dar oare e bine ceea ce vreau eu?? Oare nu gresesc ca ii impun reguli si limite?? Oare nu ar trebui ca fiecare sa creasca asa cum crede de cuviinta?? Exista retete pentru a fi o mama buna?
Pentru o cariera inveti mai mult sau mai putin... dar exista profesori care iti spun ce ar trebui sa faci intr-o anume situatie sau in alta... iti spun si cat de pregatit esti pentru respectiva meserie....
dar pentru cea de mama nu te pregateste nimeni... nu-ti spune nimeni cat esti de pregatit ...
E cel mai minunat sentiment atunci cand iti strangi copilul in brate... dar de unde stim ca suntem mame bune?? Eu ma indoiesc ca voi fi vreodata o mama buna... de ce? Pentru ca vreau prea multe... vreau sa aibe o copilarie fericita... vreau sa poata visa si visele sa stie cum sa le transforme in realitate.... vreau sa aibe parte de bunici care sa stie sa o iubeasca si sa o apere de eventualele pericole... vreau ... si asa cum mi-a spus o persoana foarte draga inimii mele sunt prea mari asteptarile mele de la simpli muritori... si probabil ca are dreptate... dar ce sa fac cu inima ... si cu visele mele??? sa le inchid intr-o cutie si sa o pun undeva in pod unde sa nu le gaseasca nimeni? si sa las ca toti ceilalti sa faca ce vor...??? Ce sa fac ca sa fie totul bine???
Cum sa ii fac pe ceilalti sa inteleaga ca nu vreau chiar lucruri iesite din comun??? Cum sa fac ca fericirea sa revina in viata mea??? S-a pierdut nu se stie unde si nu reusesc sa gasesc o portita sau macar o fereastra oricat de mica dar prin care sa vad o raza de soare...
Credeam ca in sfarsit toate visele mi s-au implinit... Am langa mine printul cel fermecat pe care l-am asteptat o viata intreaga si printesa inimii mele- rodul dragostei mele si totusi acum se pare ca au inceput cu adevarat problemele... fiecare vede altfel viata si simt ca totul se destrama... oare a fost doar un vis toata fericirea?? Sunt mama celei mai minunate fapturi si ar trebui sa fiu cea mai fericita femeie de pe planeta... si... totusi nu sunt... pentru ca cei din jurul nostru nu vor sa ne lase sa ne traim viata asa cum consideram noi de cuviinta... se cred mai destepti.. mai cu experienta.... as vrea sa nu mai aud cand zic ceva ce doare ... as vrea sa nu mai vad cand se uita cu invidie uni la alti... as vrea sa ma evapor.... Si pentru ce??? Pentru ca unii cred ca au drept asupra copilului meu? De ce e viata atat de nedreapta?? de ce trebuie sa eziste oameni care se cred superiori altora? de ce cred ca varsta e mai importanta? daca au mai multi ani le stiu pe toate.... Oare chiar asa sa fie??
Doamne, te rog din tot sufletul meu ca daca vreodata imi fac fica sa treaca prin asemenea sentimente sa ma stergi de pe fata pamantului... Oare de ce unii nu se gandesc decat la ei?? si ii doare undeva ce simt ceilalti??? De ce vor un rol pe care ei l-au avut odata? Da, ii respect pentru ce au facut pana acum... dar vreau sa mi se acorde acelasi respect pentru ce sunt... sunt mama si stiu ce vreau pentru copilul meu... si cred ca totusi nu vreau luna de pe cer...
Tot ceea ce cer e putin respect si putin mai multa grija, atentie cand fetita mea e in preajma lor...
CER CHIAR ASA DE MULT????
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc ca imi cititi gandurile si ideile! Astept cu mult interes comentariile dumneavoastra!